Remanențele deceniilor lungi de comunism în România se simt chiar și în zilele noastre, atât pe plan social, cât și economic sau psihologic. Mecanisme de gândire, șabloane și prejudecăți înrădăcinate în noi într-o altă eră, comportamente copiate de la părinți, sloganuri repetate în neștire de bunici ni s-au înrădăcinat involuntar în minte, iar azi, în ciuda a peste 35 de ani de democrație, ne influențează în continuare optica prin care vedem lumea.
Că vorbim de nevoia disperată de proprietate privată, de dreptul de a avea (după ani lungi de trăit „la comun”), de modul submisiv în care privim și ne raportăm la autoritatea statului, la cei care „conduc”, de frica înrădăcinată în noi de controale, poliție sau chiar profesori, toate sunt în bagajul emoțional subconștient al generațiilor care au trăit și s-au format în acele vremuri în care milițianul era Dumnezeu, cadrul de partid, vedeta cartierului, iar orice vecin, potențial sifon.
Un astfel de șablon emoțional, despre care credeam că este eradicat de mult din gândirea colectivă și individuală, se regăsește într-un mod perfid pe toate palierele administrative ale țării și se definește ca boala pe „privat”.
„Mânca-l-ar franțu’ de privat…”
Am aflat de această boală la prima mână. Copil fiind, în acele perioade tulburi de tranziție, auzeam des această sintagmă din gura bunicii mele din Jibou, trecută prin toate ororile secolului trecut: „Mânca-l-ar franțu’ de privat, iar a scumpit pita!”
Acest „privat” era un afacerist local care își căuta locul în proaspăta economie de piață, cu un amărât de magazin mixt, unde găseai de toate. Nimeni nu știa exact de ce, dar era inamicul public al satului, care deconta orice nemulțumire legată de prețuri, de puterea buteliei, de cotația găinilor din târg sau de vremea improprie semănatului. La orice necaz, „Mânca-l-ar franțu’ de privat!”, sigur el îi de vină.
Anii mulți au trecut, generații au venit și au plecat, democrația ne-a mai cizelat, dar ura proletară față de privat parcă tot a rămas.
Patronul este un personaj negativ al zilelor noastre. Ori a moștenit, ori a furat. Dă-i dracu’ de patroni, că oricum au bani. Umblă doar să se căpătuiască, profită de bieții amărâți și își trag vile și mașini pe pielea angajaților. „Io l-am făcut pe ăla mare patron!” De câte ori am auzit asta din gura unui actual sau fost angajat?
Problema nu e neapărat reprezentată de micile răutăți ale societății. Însă, când ura față de mediul privat se transpune în politici ale statului, iar nepăsarea față de afacerile românești devine comportament politic transpartinic, rămânem cu senzația că falimentul „privatului” este parcă dorit și premeditat.
Ne trebuie bani, privatu’ plătește.
Vorbim de acest trend pe toate palierele ierarhice ale administrației publice, de la central la local.
Avem o gaură în bugetul țării? Mărim taxele și impozitele. Avem deficit record? Tăiem investițiile și eliminăm facilitățile în IT și construcții. Ne presează sindicatele și judecătorii? Mărim TVA și impozitul pe dividende. Nicio analiză de impact, nicio strategie de relansare economică. Ne trebuie bani, cerem de la privat. Regula de aur a politicii românești.
Rezistă privatu’? Are ce mânca? Mai poate produce? Are bani de curent și gaz? Nu suntem curioși. Dă-i dracu’, că au bani destui, au furat cât au putut.
Privatul decontează tot, la prima mână. Ați devalizat bugetul? Privatul plătește. V-ați umplut cutiile de pantofi? Privatul plătește. Nu sunt bani de salarii și pensii? Nu-i problemă, plătește privatul. Avem angajați la stat într-un orășel de provincie câți are Berlinul? Nu-i problemă, îi ține privatul.
Iar pe când terminăm cu partea de supraimpozitare, de creștere a taxelor, de călcare pe cap a mediului privat și ar urma capitolul reducerii cheltuielilor bugetare, ce facem? Inventăm o criză, schimbăm guvernul, nu ne lasă sindicatele, legislația, ONU, NATO și NASA să reformăm administrația publică și hoardele de tăietori de frunze la câini, ne facem că lucrăm ceva, iar afacerea merge nestingherită în continuare.
Ce mi-e Bucureștiul, ce mi-e Baia Mare. De la mare la mic, același inamic
Rețeta standard. Avem nevoie de cofinanțare pentru proiecte fantasmagorice, poate necesare, dar nu neapărat oportune? Mărim taxele și impozitele. Ne-am făcut doar șmecherește că reducem numărul de angajați în sectorul public, dar de fapt am angajat suplimentar și ne apasă salariile? Mărim taxele de parcare și prețul la apă.
Avem însă și o măsură suplimentară. Spargem orașul dintr-un capăt în altul.
Na, ia și lucrează tu, privatule, când ți-am spart de două luni trotuarul și accesul la magazin. Fă-ți restaurantul să funcționeze când ți-am anulat locurile de parcare și am înființat piste de biciclete la schimb. Vinde-ți tu marfa când accesul la magazin seamănă a traseu din Ninja Warrior. Fă tu curierat sau distribuție când nu îți mai încape duba pe stradă de stâlpii pistelor de biciclete, n-ai unde parca și traversezi orașul în două schimburi.
Dar privatul nu are voce; nu are drepturi, doar obligații.
S-a gândit vreo minte luminată din Consiliul Local Baia Mare sau din forul executiv la niște măsuri compensatorii pentru afacerile distruse de lucrările din oraș? S-a gândit cineva să le facă suferința mai ușoară acelor magazine care și-au pierdut efectiv vadul de clienți în urma megainvestițiilor și modificărilor rutiere și pietonale întreprinse?
O scutire de impozit pe perioada șantierului, o taxă de funcționare sau, mai bine zis, de nefuncționare redusă, un loc de parcare subvenționat. Orice, ceva. Să simtă privatul că nu doar i se cere și i se impune, ci i se și oferă ceva la schimb.
Iar administrația are grijă de el ca de ochii din cap, fiindcă, deh, fără privat nici statul (degeaba) nu mai funcționează.
