Măi fraților, m-am săturat…
Messi în sus, Messi în ceruri, Messi dincolo de nori. Messi dimineața, Messi seara, Messi pastila erectilă înainte de culcare. Nu mai deschizi un site, un televizor sau o rețea socială fără să dai peste încă un om care a descoperit că fotbalul începe, se termină și se explică prin Lionel Messi.
Nu mai avem un jucător. Avem fenomen natural, doctrină, stare de spirit și, în curând, probabil, obiect de cult sau chiar o nouă religie. Cu icoane, rugăciuni, apostoli și comentatori sportivi pe post de preoți.
Să spui că Messi e geniu a devenit aproape ofensator. Prea puțin. Prea banal. Parcă nu te-ai străduit. Trebuie să spui că e unic(orn), nepământean, imposibil, irepetabil, trimis, coborât, ales. Eventual toate în aceeași frază, ca să se înțeleagă că ai văzut și tu meciul.
După partida cu Anglia, Argentina aproape că a dispărut. Nu mai există zece colegi, antrenor, tactică, adversar sau context. Există Messi și niște oameni care au avut onoarea să fie pe același teren cu el.
Unul plânge impresionat. Altul jură devotament. Celălalt spune că ar alerga pentru el până își scuipă plămânii.
Comentatorii oftează. Foștii jucători se emoționează. Jurnaliștii își caută cuvintele, nu le găsesc și atunci le inventează.
Mai lipsește să aflăm că gazonul a crescut mai verde pe unde a călcat el.
Ajunge, fraților! Lăsați-l în pace.
E doar un om. Un fotbalist. Unul uriaș, poate cel mai mare. Dar tot om.
Nu trebuie să-l transformăm în sfânt ca să recunoaștem că joacă fotbal mai bine decât aproape oricine. Nu trebuie să îngenunchem în fața televizorului și să ne pierdem orice urmă de măsură de fiecare dată când dă o pasă bună.
Adulația asta nu îl face mai mare pe Messi. Doar ne face pe noi să părem puțin ridicoli.
Și aici vine partea care s-ar putea să-i deranjeze și pe cei care m-au înjurat până acum, dar și pe cei care au început să-mi dea dreptate.
Messi chiar este unul dintre cei mai mari fotbaliști care au existat.
Poate chiar cel mai mare.
Doar că nu din motivele siropoase repetate după fiecare meci.
Nu pentru că ar fi fost trimis pe pământ cu o misiune angelică și nici pentru că mingea l-ar asculta docilă. Cu atât mai puțin pentru că ar avea ceva supranatural în piciorul stâng.
Messi este atât de mare pentru că a făcut ceva extrem de greu. A știut să profite de un talent uriaș, fără să-l risipească.
Pare simplu, dar nu este.
Istoria fotbalului este plină de genii.
Geniu a fost Nicolae Dobrin. Putea face lucruri pe care ceilalți nici nu le înțelegeau. Era fotbalistul care părea că joacă după alte reguli. Fuma, trăia liber, era apropiat de Bachus și nu părea foarte preocupat de ceea ce astăzi numim pregătire totală.
A avut o carieră uriașă. Dar nici pe departe una demnă de talentul lui.
Geniu a fost George Best. Avea dribling, viteză, eleganță și o naturalețe care te făcea să înțelegi de ce fotbalul e de fapt un spectacol. Apoi, în viața din afara terenului a început să piardă meci după meci.
Geniu a fost Antonio Cassano. Talent cât pentru trei cariere, disciplină insuficientă pentru una singură. S-a certat cu antrenori, cluburi și, uneori, cu orice regulă care îi cerea să se comporte ca un profesionist.
Geniu a fost Ravel Morrison, unul dintre acei juniori despre care oamenii mari ai fotbalului precum Sir Alex Ferguson vorbeau ca despre o apariție rară. Cariera pe care o aștepta toată lumea nu a mai venit.
Putem vorbi și despre Ronaldinho. Nu și-a ratat cariera. Ar fi absurd să spunem asta. A câștigat aproape tot și a făcut milioane de oameni să iubească fotbalul. Dar trăim cu toții cu întrebarea cât de mult ar mai fi putut juca la nivelul maxim dacă disciplina ar fi ținut pasul cu talentul?
Și am mai putea da nenumărate astfel de exemple.
Talentul nu este suficient. Nici geniul nu este suficient.
Uneori, geniul chiar te încurcă. Te face să crezi că poți recupera mâine ce nu ai muncit astăzi. Te convinge că regulile sunt pentru ceilalți. Îți aduce oameni care te laudă când ar trebui să te oprească.
Messi a avut talent. Enorm.
Dar a mai avut ceva. A ascultat. Și a avut răbdare.
A învățat răbdarea devreme, pe la 11 ani, când își făcea zilnic injecțiile pentru deficitul de hormon de creștere, un tratament dus până la capăt care l-a obișnuit cu disciplina, disconfortul și ideea că nimic important nu vine fără efort.
A învățat de la jucători mai mari, de la antrenori, de la oameni care știau fotbal. Nu s-a comportat ca și cum ar fi știut totul la 18 ani. A știut, și știe și acum, ce înseamnă smerenia.
A muncit. Nu o lună, nu un sezon, nu până la primul Balon de Aur. A muncit vreme de peste două decenii.
A avut grijă de corpul lui. Și-a schimbat jocul pe măsură ce a îmbătrânit. A renunțat la unele lucruri și a devenit mai bun la altele.
La început dribla cinci adversari.
Mai târziu a început să-i vadă înainte ca aceștia să se așeze pe teren.
A fost extremă, marcator, creator, fals nouă, coordonator și, în cele din urmă, lider.
Liderul pe care colegii îl urmează pentru că au încredere în el, nu cel care urlă pentru ca toată lumea să vadă cine este șeful. Asta nu se obține doar din talent.
Poți să dai o sută de goluri și colegii să te deteste.
Poți să câștigi trofee și oamenii din vestiar abia să aștepte să pleci.
Când jucătorii Argentinei vorbesc despre Messi cu o asemenea emoție, poate că exagerează. Uneori, sigur exagerează. Dar în spatele exagerării există ceva real.
O relație construită și respect câștigat.
Ani în care omul nu și-a umilit colegii, nu s-a prezentat ca un ales și nu a cerut să fie tratat ca un împărat.
Aici cred că greșim când vorbim despre el. Îl numim geniu și credem că i-am explicat cariera. De fapt, am explicat doar începutul.
Geniul l-a ajutat să ajungă la Barcelona. Munca l-a ținut acolo.
Talentul i-a oferit primul mare sezon. Disciplina i-a oferit încă cincisprezece.
Înzestrarea l-a făcut spectaculos. Modestia, adaptarea și experiența l-au făcut lider.
A avut și noroc
Sigur că a avut. Cu familia, cu oamenii întâlniți, cu șansa de a ajunge într-un mediu în care talentul său a putut fi crescut, protejat și pus la lucru.
Dar și norocul trebuie valorificat.
Sunt mii de copii talentați. Sunt sute care ajung în academii bune. Sunt zeci care primesc o șansă reală.
Foarte puțini rămân la cel mai înalt nivel timp de 20 de ani.
Asta ar trebui să admirăm la Messi.
Nu presupusa lui natură divină și nici discursurile despre miracole.
Cu atât mai puțin bocetele colective și declarațiile de iubire.
Ar trebui să admirăm omul care a primit un dar și a muncit ca să nu-l piardă.
Fotbalistul care a înțeles că talentul deschide ușa, dar nu o ține deschisă.
Omul care a îmbătrânit în fotbal fără să devină o caricatură a propriei glorii.
Poate că acesta este și motivul pentru care fenomenul Messi ne emoționează atât de mult.
Pentru că ne arată cât de mult poate ajunge un om atunci când talentul, munca, răbdarea, modestia, smerenia și disciplina trag în aceeași direcție.
Așa că lăsați-l în pace. Nu-l mai faceți Dumnezeu.
Priviți-l mai atent ca om.
E mult mai impresionant.
