Messi merită aplauze. Nu neapărat și trofeul
Sunt fan Messi, ca atare s-ar cuveni să-mi doresc să-l văd din nou în finală, câștigând pentru a doua oară trofeul. Însă, detașându-mă de această plăcere de a-l fi văzut jucând și de a fi fost contemporan cu el, trebuie să fiu corect și să spun că cel mai frumos final al poveștii CM 2026 nu ar fi ca el să devină dublu campion mondial.
O bună parte din meciul cu Elveția l-am privit urmărindu-l doar pe Messi, mai ales fără minge. Și a fost al naibi de plictisitor. Da, geniu, recordman, marcator de 8 și 20 de goluri, cel mai cel din univers… și totuși, plictisitor. Nu dezvolt, dar m-a dezamăgit să văd că e mingea la maxim doi metri de el și nu face nici cel mai mic efort ca să se implice în lupta pentru recuperarea posesiei.
Așa că, primul meu argument e că sunt alții care merită mai mult.
Final de povestit următoarelor generații de nepoți
Scenariul pe care îl propun e unul de povestit nepoților. Actuala ediție a Cupei Mondiale e deja una de poveste și sigur voi avea ce povesti.
Dar, dacă se termină cum prezic, chiar că va fi o nemuritoare.
Eu zic așa. Messi face o dublă în semifinala cu Anglia, dar Argentina nu se califică, după ce la capătul a 90 de minute se termină 2-2, apoi după prelungiri 3-3, cu Anglia egalând în minutul 120+3. Pickford apără a opta lovitură de departajare, după ce anterior mai salvase una, și Anglia e în finală cu…
Stai că-ți zic cu cine…
Nu sunt fanul Franței. Dimpotrivă. Cu toate că am și acum pe retină semifinala din 1982 dintre Franța și RFG, în care Le bleu au condus trupa lui Rumenige cu 3-1 și au pierdut la lovituri de departajare, după ce Stielike ratase prima execuție a nemților. Mi-au rămas atunci, la 9 ani, în minte două nume: Tigana și Platini.
Mbappe va bate recorduri. Dar…
Acum, Mbappe are toate șansele să bată cam toate recordurile lui Messi și Ronaldo la un loc. Totuși nu-mi place. Din aceleași motive, aproape, pentru care nu-mi pace nici Ronaldo. Multă îngâmfare și pretenții absolut aberante, printre care cea mai cea legată de faptul că, s-a zvonit prin presă, și-a negociat dreptul de a alege să nu joace alături de coechipieri de ai căror ochi nu-i place. Mai pe scurt, el face echipa.
Totuși, fotbalistic, dacă se menține sănătos, va fi numero uno mondial mulți ani. E deja campion mondial în 2018.
Momentan îi ajunge. Franța va pierde semifinala cu Spania, cu 1-0, gol marcat de rezerva Merino în minutul 90, la prima sa atingere de balon.
Da, Anglia – Spania, în finală
Spania ajunge acolo pe merit. Pentru mine rămâne echipa care joacă cel mai pragmatic și eficient fotbal dintre cele rămase în competiție. Nu, nu a fost frumos la această ediție, dar nu întâmplător a fost campioană europeană în 2024. Știe să țină mingea, știe să sufere când trebuie (știu, sună a clișeu, dar așa e) și, mai ales, produce fotbaliști pe bandă rulantă. Când ai impresia că s-a terminat generația, mai apar doi sau trei care îți schimbă meciul.
Dar, cu tot respectul pentru Yamal, Pedri, Nico Williams și ceilalți, eu tot cred că generația lui Del Bosque rămâne de neatins. Xavi, Iniesta, Busquets, Xabi Alonso, David Villa, Puyol, Casillas… aia era o echipă care îți lua mingea și ți-o mai dădea înapoi doar la pauză. Mondialul din 2010 și Europeanul din 2012 nu au fost întâmplări. Au fost rezultatul poate celui mai dominant fotbal pe care l-am văzut în ultimele decenii.
Actuala Spanie poate să câștige și ea. Are talent cât pentru încă un trofeu. Dar nu de data asta. Pentru că, dintre toate poveștile posibile, cea a Angliei mi se pare cea pe care fotbalul o datorează de 60 de ani.
Se întoarce fotbalul acasă?
Acum e momentul Angliei. Și nu spun asta doar pentru că au trecut 60 de ani de la singurul lor titlu mondial, cel din 1966. Spun asta pentru că puține echipe au încasat atâtea palme de la fotbal și totuși au continuat să creadă că „It’s coming home”.
Au avut generații care păreau imposibil de învins și totuși, cu ele, fotbalul s-a întors acasă cu mâna goală. Lineker, Gascoigne, Shearer, Beckham, Gerrard, Lampard, Rooney, Owen, Scholes… n-au reușit să rupă blestemul și să ducă trofeul suprem al fotbalului înapoi în patria sa.
Nici lotul de acum nu duce lipsă de valoare. Kane, Bellingham, Saka, Rice, Rashford, Mainoo și ceilalți formează una dintre cele mai scumpe și mai talentate naționale din lume. Pe hârtie au tot ce le trebuie. Ce au în plus e sete și cu adevărat dorința de a duce trofeul în sfârșit „acasă”, acolo unde îi e locul, în leagănul fotbalului mondial.
Și mai e ceva. Suporterii englezi. De șase decenii pleacă la fiecare turneu convinși că anul acesta chiar se poate. Tot de șase decenii se întorc acasă dezamăgiți. Au fost ironizați, luați peste picior, transformați în meme cu „It’s coming home”. Și, culmea, n-au renunțat niciodată să creadă. Poate tocmai de asta mi-ar plăcea să-i văd câștigând.
După 60 de ani. La fel ca legendarii Bobby Moore și Geoff Hurst, o nouă generație ar aduce trofeul înapoi, culmea, în frunte cu un neamț.
De data asta n-ar mai fi doar un cântec. Ar fi, în sfârșit, adevărul.
Finalul perfect? Doar dacă…
Și, pentru ca povestea lui CM 2026 să fie cu adevărat de neuitat, Messi va marca un hatrick în finala mică în timp ce finala mare va fi arbitrată de românul Istvan Kovacs.
Am zis.
