E greu tare să fii șofer lunile acestea în Baia Mare. Într-un val nemaivăzut de modernizări/reabilitări/înființări, orașul e spart dintr-un capăt în altul.
Fondurile europene sau guvernamentale suprapuse, oportunitățile de finanțare ivite ad-hoc au făcut ca reședința de județ să fie un șantier cap-coadă. Nervii sunt întinși la maxim, timpii pierduți în trafic s-au triplat, șoferii stau să explodeze ca o bombă cu ceas iar mașinile ciuruite în tranșeele patriei stau stivuite în service-uri. Toată lumea nemulțumită, blocată între nevoia firească de modernizare, înțeleasă de orice minte rațională și haosul tehnico-administrativ generalizat, ce stăpânește orașul.
Orice drum simplu și rapid devine o aventură și o adevărată încercare a răbdării. Muzică zen, multe țigări și înainte. Ora 14, Baia Mare. Mă pornesc spre Satulung. Coada până la Selgros. Haoleo, doar să nu fii așteptat la oră fixă. Se evoluează lent, bară la bară. Blocajul e clar, la pasaj. De nervi, la sensul giratoriu cu strada Mărgeanului fac stânga, doar-doar ce inventez o românească. Fac dreapta pe strada Islazului, să mă scoată direct pe centură, sigur pe acolo e accesul mai facil către Clubul Văcarilor. Treaba merge bine, semne încurajatoare… până la centură. Mașini blocate în coloană, până la Aramis. Vene umflate pe frunte, toate înjurăturile din repertoriu, blocaj total.
Renunț la planul inițial, no chance. Recalibrare traseu, merg pe Coltău, altă arteră principală de acces, poate e mai bine. Era poate mai bine dacă luam o franzelă cu mine, măcar nu stăteam flămând în coadă. Aceeași coloană, semafoare, drumuri săpate, freze, indicatoare, bucși și pivoți. Aceeași poveste până în Cătălina.
Studiu de caz, documentare ca la carte, trăită pe propria piele.
Situație similară la toate intrările/ieșirile din oraș. Cum să mai bată inima unui oraș dacă toate arterele sunt înfundate? Concomitent le mai rezolvi, mai faci un by-pass, mai un stent, găsești soluții. Dar când bagi dopul în toate deodată, se prăbușește tot sistemul.
Cele mai mari artere ale orașului sunt gâtuite la maxim. Accesul dinspre Tăuții Măgherăuș, alt film horror. Ferească Dumnezeu să faci naveta. Independenței spart, Victoriei spart, departe de adevăr, Decebal spart, nu mai vorbim de străzi, străduțe, piețe, parcuri, parcări, unde elanul muncitoresc sparge azi și reface la anu’.
E bine că se face. E bine că suntem fruntași la atragere de fonduri europene. E bine că se investește în infrastructură. Rămâne stabilit.
Însă pentru implementarea unui nivel așa ridicat de investiții este nevoie și de altceva, nu doar de firmele tradiționale de casă, utilaje și muncitori. E nevoie de minți limpezi, de echipe de profesioniști care să gândească, să coordoneze, să temporizeze, să proiecteze, să supravegheze, să decidă utilitatea unui proiect în balanță cu deranjul și prejudiciile economice generate.
Economia orașului o ia la vale sub asediul investițiilor. Aprovizionarea cu marfă, turismul, serviciile publice (zilnic vedem ambulanțe blocate în trafic, chinuindu-se să găsească liberă trecere acolo unde nu îi), afacerile locale, toate toate scârțâie din cauza gestionării unor finanțări pentru care administrația publică locală efectiv nu e pregătită cu specialiști.
Proiecte făcute pe picior, care nu au nicio treabă cu realitatea din teren și necesită modificări de soluții la tot pasul, întârziind execuția.
Soluții tehnice de neînțeles, alese prost. Vezi cazul tronsonului Pronto-Vivo, de pe strada Victoriei, unde în ciuda spațiului arhisuficient, s-a proiectat un drum de abia-abia încap două mașini între borduri, optându-se în schimb peste tot pentru niște trotuare și veșnicele piste de biciclete supradimensionate.
Aceiași constructori care plimbă utilajele și muncitorii de pe un șantier pe altul în funcție de unde e oprobiul public mai mare
Temporizarea nefericită de a începe toate șantierele deodată și nefinalizarea la termen a celor mai vechi
Suprapunerea investițiilor mari cu alte șantiere nevitale, în schimb cu atât mai încurcărețe, cum ar fi piețele Revoluției și Universității, fără de care, momentan, puteam trăi liniștiți și care generează mai multă nemulțumire decât satisfacții prin prisma soluțiilor tehnice alese.
Toate contribuie la haosul generalizat resimțit.
Și suntem doar la începutul verii. Urmează luni de foc în trafic, umpleți mașinile de freon și cu Dumnezeu înainte. Dar vorba aia: întodeauna se poate și mai rău. Urmează reabilitarea Unirii și Traian, demolarea podului de la Spânzurătoare, pregătiți cursurile de levitații.
Doru Dăncuș a mers all-in pe o mână. Cea a investițiilor cu orice preț. Dacă îi iese, e primar „pe viață”. Dacă nu, iar 2028 ne prinde tot cu bombardamente, va rămâne în istorie ca primarul cu cele mai multe proiecte demarate în Baia Mare.
Om trăi și om vedea.
