Am fost, până nu demult, un susținător al lui Ilie Bolojan. Nu pentru promisiuni, ci pentru stil: sec, direct, fără floricele. Un om care părea că spune adevărul, chiar și când doare. Interviul recent confirmă însă un lucru esențial: Bolojan nu schimbă povestea, doar o spune mai clar. Iar povestea este veche.
Statul nu are bani. Punct.
Mesajul central este reluat obsesiv: statul cheltuie mai mult decât produce, deficitul nu mai poate fi susținut, sunt necesare măsuri dure. Tradus din limbaj tehnocratic în română simplă: statul a rămas fără bani.
Și când statul nu mai are bani, face ce știe cel mai bine: ia de unde încă se mai poate lua. Așa-zisa „creștere a veniturilor” s-a tradus deja prin eliminarea facilităților fiscale, majorări de taxe și impozite, presiune suplimentară pe muncă și antreprenori, reguli schimbate din mers. Totul aplicat imediat. Fără tranziții. Fără teste. Fără menajamente.
Pentru mediul privat nu există prudență. Există doar urgență.
Între timp, realitatea economică e mult mai dură decât discursurile: România a înregistrat în ultimul an un record de firme intrate în insolvență. Sectoare întregi funcționează la limită, cu marje minime și capitalizare slabă. Iar estimările pentru 2026 sunt și mai sumbre: mai multe falimente, mai puține firme active, o bază de impozitare tot mai subțire.
Cu alte cuvinte, statul trage disperat de singurul cal care mai trăiește – mediul privat – fără să pară interesat dacă animalul mai rezistă drumul.
Când discuția ajunge la stat, tonul se schimbă brusc. Reforma nu se poate face peste noapte. E nevoie de etape. De tranziții. De prudență. Iar marea reformă anunțată se reduce la aproximativ 10% din cheltuieli și aparat bugetar. Nu acum. Nu rapid. Ci treptat.
Poi da’ v-aș foc, aici este marea ruptură de logică: de la privat se cere șoc, de la stat se cere răbdare! De la firme se cere sacrificiu total, de la instituții doar ajustări cosmetice. De la populație și antreprenori: tăieri imediate, taxe mai mari, costuri reale, acum. De la stat: promisiuni, analize, comisii, planuri și reforme la timpul viitor.
Reforma statului este mereu blocată, amânată sau diluată. Și, ironic, blocajele vin chiar din instituțiile controlate politic de același sistem care promite reforma. Problema nu este că statul cere bani. Problema este cum și de la cine.
Dacă storci mediul privat până cedează, nu vei mai avea nici taxe, nici locuri de muncă, nici economie funcțională. Vei avea doar o căruță încărcată cu planuri și promisiuni, rămasă în drum fără cal.
Ilie Bolojan are meritul onestității: nu ne minte frumos. Spune pe față că nu sunt bani și că nota de plată trebuie achitată. Dar onestitatea fără echitate nu este reformă. Statul este în impas. Populația și mediul privat plătesc. Iar reforma reală a statului rămâne modestă, amânată și condiționată.
Diferența față de alții este doar asta: nu ne adoarme cu povești. Ne spune rece ce urmează. Doar că, în ritmul ăsta, există riscul să se trezească foarte curând cu șurubul strâns… și economia gripată.
