Minus 18 pe tabelă, dar un mare plus pentru o generație în formare. Anatomia unei înfrângeri considerate rușinoase pentru Minaur
„Cea mai rușinoasă înfrângere din istorie”, „Au cedat rușinos…”, „Minaur, meci deplorabil…”, „Doru Dăncuș, revoltat după umilința suferită de Minaur”.
Acesta a fost tonul titlurilor din presa locală după ce Minaur suferea în urmă cu mai bine de o săptămână cea mai drastică înfrângere din istoria sa în cupele europene.
O înfrângere usturătoare poate fi un nou început
Miroase încă a înfrângere în Sala Sporturilor „Lascăr Pană”. Aerul are o greutate ciudată după un minus 18 care a lovit nu doar tabela, ci și orgoliul unui oraș obișnuit cu seri mari. Dar și cu multe lovituri sub centură.
Totuși, chiar și cu minus 18 pe tabelă, o mare parte din suporterii prezenți la meci au avut puterea să aplaude la final. Nu, nu au aplaudat înfrângerea. Au aplaudat pentru că au văzut ceva. E greu de explicat altora ce. Dar aici, în Sala Sporturilor „Lascăr Pană” ei au simțit acel ceva.
O înfrângere usturătoare poate fi un nou început. Așa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în istoria Minaurului, cu oameni care au devenit mari abia după ce au luat-o în plex de câteva ori. Alături de suporteri.
A riscat când alți antrenori s-ar fi ascuns sub fusta veteranilor
Adevăratul fan Minaur le-a dat în avans băieților aplauzele pe care le vor merita pentru viitoarele victorii, ca să aibă din ele și acum, în vremuri grele.
Și a mai aplaudat ceva. I-a aplaudat pe cei tineri și cred, și pe antrenorul portughez Nuno Farelo care și-a asumat riscul unui scor drastic atunci când i-a aruncat în luptă pe tinerii jucători ai echipei. A aplaudat și un viitor posibil, încă neconturat, dar prezent ca o promisiune.
A fost un moment în care Nuno Farelo a făcut ceva ce tribunele au văzut destul de rar în ultimii ani la Minaur, la un nivel atât de riscant. A deschis banca și nu s-a ascuns după scutul scorului. Nu a făcut calcule. Nu a încercat să dea bine pe tabelă.
A riscat cu o relaxare aproape enervantă pentru cei care încă poartă în sânge reflexele succeselor din generațiile trecute. Și asta l-a costat. A acceptat să fie judecat după cifre care dor.
Nuno Farelo a dat drumul tinerilor în apă adâncă, fără să ceară permisiune tribunei. A riscat exact atunci când mulți alți antrenori ar fi fost tentați să se ascundă sub fusta veteranilor ca să limiteze pagubele. A acceptat să i se pună în cârcă un scor rușinos, dar nu a renunțat la ideea de a crește ceva în mijlocul furtunii.
Momentele astea nasc caractere
A venit apoi returul. Danezii au apăsat încă o dată pe rană și au dus diferența la 31. Pare crud. E crud. Dar în sportul ăsta, uneori tocmai momentele astea nasc caractere. Minaur știe mai bine decât oricine. Istoria clubului e plină de eroi care au devenit mari abia după ce au înghițit amar.
Stă chiar în numele clubului, în simbolistica lui negru – aurie. Avem nevoie de mult, mult pământ negru pentru ca mai apoi să extragem din mină aurul.
Văzută de afară, cu ochi de chibiț, înfrângerea e una dureroasă. Pentru cei care nu știu însă, sau au uitat, aproape toate succesele Minaur ce ni s-au tatuat în suflet, s-au născut din durere.
Diferența, de data asta, e că Nuno Farelo și-a asumat această durere. Chiar dacă nu are încă în sânge microbul Minaur și sigur nu are nici tatuate succesele incredibile, născute din durere, ale suporterilor băimăreni, portughezul a făcut ceea ce probabil (scuzați comparația, aproape blasfemică) nici Lascăr Pană nu a făcut în aceeași măsură.
Povestea unui puști care a câștigat o finală europeană
În finala Cupei IHF, câștigate de HC Minaur Baia Mare în 1988, în fața propriilor spectatori, Lascăr Pană arunca în luptă un tânăr jucător de doar 21 de ani, care marca pe final de meci două din golurile decisive în economia victoriei.
E vorba despre Liviu Pavel, care își amintește într-un interviu dat Ramonei Pop, cât de mult au contat pentru cariera și încrederea lui primele 5 minute jucate la 19 ani într-un meci de cupă europeană, din toamna anului 1985, alături de coechipieri care cu câteva luni în urmă câștigaseră prima Cupă IHF din istoria clubului.
Poate că comparația e ușor deplasată. Sau poate nu. Pentru că, cu riscul de a-și atrage oprobiul public al legendarului suporter de handbal băimărean, Nuno Farelo a mers și el pe strategia grădinarului care aruncă balegă peste răsaduri, ca să crească mari.
Miroase și acum în Sala Sporturilor „Lascăr Pană” a măcel
Miroase și acum în Sala Sporturilor „Lascăr Pană” a măcel. Și am mai adus acasă și din Danemarca ceva putred.
Dar, zic eu, ăsta e prețul. În mijlocul acestor masive nemulțumiri, aș îndrăzni să spun că totuși, nu generale, Nuno Farelo a pus niște semințe.
La fel cum a făcut Lascăr Pană cu Liviu Pavel și cu mulți alți tineri pe care i-a făcut handbaliști, nu jucători. Și-a asumat riscul. A pus un copil într-un loc în care alți antrenori ar fi băgat doi veterani.
Ce n-a făcut Lascăr Pană, dar a făcut Farelo?
Și acum, fără să forțez comparații, Farelo a făcut ceva ce seamănă. Poate chiar mai mult.
Cu ignoranța celui care nu înțelege cuvintele de ocară venite de la veteranii suporteri din tribuna din spatele băncii de rezervă, portughezul a rămas fidel descrierii transmise nouă de club, la prezentarea sa. Un antrenor dedicat promovării tinerelor talente.
Fără traume provocate de nemulțumirea tribunelor, Farelo nu s-a temut să arunce în luptă „minerii de aur” tineri. Uneori chiar foarte devreme.
A dat minute. A dat responsabilitate. A dat încredere.
Ce n-a făcut Lascăr Pană, dar a făcut Farelo? Meritul nu-i aparține pe deplin, însă cred că niciodată în istoria sa Minaur nu a avut deodată în teren 5 băimăreni. Mai ales nu într-o competiție europeană, într-un meci deja pierdut matematic, dar decisiv pentru viitorul lor. Nu știu dacă a fost strategie sau conjunctură. Poate nici el nu știe. Contează însă că s-a întâmplat.
E și meritul clubului că i-a adus pe acești jucători în echipă. Dar, performanța rămâne. Unică.
Și unică rămâne și asumarea. Două meciuri în care știai că nu mai avem șanse. Oricât de mult suflet ai fi pus, oricât de vulcanică ar fi fost tribuna și cât microb și răutate le treceau jucătorilor prin vene. Nu s-a pus, sunt sigur, niciodată, problema capitulării. S-a ridicat doar mănușa provocării de a însămânța în suflete de tineri „mineri de aur” speranța și chiar certitudinea că se poate.
Liviu Pavel – 5 minute pentru o carieră
Întrebat care e prima mare bucurie trăită la Minaur, Liviu Pavel îi povestește Ramonei Pop:
„Era toamna anului 1985 și cea mai mare bucurie a fost că am prins echipa pentru primul meci din Cupa Cupelor în Franța, cu Nîmes…, primul meu meci de cupă europeană, am jucat pe final, vreo cinci minute, dar eu eram fericit.”
„Și a venit ziua de 22 mai 1988. Și azi reprezintă una din cele mai frumoase zile din viața mea! Domnul Pană a anunțat cei 14 jucători… pentru meciul decisiv, iar eu eram printre ei. Eram atât de fericit! Îmi vedeam un vis devenit realitate: la nici 22 de ani, puteam fi pe bancă într-o finală de cupă europeană.
Era minutul 56.30… Nici prin gând nu le-a trecut că vine Liviu și le-o dă în ațe! Fără să clipesc am dat gol! 20-19. O mare piatră a picat atunci direct de pe inima mea pe semicercul sovieticilor.
Eu parcă simțeam că va mai urma un gol și cumva mi-am păstrat sângele rece și am avut răbdare. I-am pasat lui Covaciu… Cumva a reușit să îmi trimită mingea înapoi…, îi trimit mingea lui Maricel, îmi trimite înapoi. Mi-am luat elan și, din încheietura mânii, de la șold, am catapultat mingea în colțul scurt, sus. Gol! 21-19.
A fost cel mai emoționant moment din viața mea: să fiu imediat după meci luat în brațe de coechipierii mei, să fiu aruncat în sus în fața a circa 4.000 de suporteri. Plângeam. Lacrimi de bucurie. Asemenea momente chiar nu se pot descrie.”
Cu ei, LEGENDA MERGE MAI DEPARTE
Fă, rogu-te, acum, un exercițiu de imaginație. Recitește mărturia lui Pavel, dar în loc de Nimes-Franța, scrie Aarhus-Danemarca. Și în loc de Liviu Pavel, scrie Ovidiu Ardelean. Sau Mario Racolța. Sau Lucas Sabou, Dragoș China, Sebi Barbul sau chiar Cristi Sîncu și David Moldovan.
Și apoi călătorește în viitor, când copii ăștia vor depăna amintiri, despre cum minutele jucate în meciul cu danezii le-au dat aripi spre succesele pe care le-au avut mai apoi. Spre golurile decisive marcate în meciuri care au aruncat tribunele în aer.
Fiecare dintre ei ar putea povesti peste ani cum minutele astea, grele și puține, au fost scânteia. Exact ca la Pavel. Chiar dacă în alte timpuri. Dar, pe aceeași scenă.
Au primit ceva ce nu se antrenează la sală. Minute trăite cu presiune reală. Minute pe care le simți în piept și peste ani, când uiți de statistici.
Și când te gândești că tribuna n-ar fi fost poate atât de tristă, însă pe bancă și undeva pe ultimele rânduri de jos, în sectorul C, ar fi rămas câteva riduri prin tinere suflete de handbaliști care stăteau ca pe ace, așteptând un semn, să intre în teren. Semn care nu a venit.
Cam asta a făcut Nuno Farelo. Le-a dat aripi. Le-a dat ceva ce nu se vede în statistici. Le-a dat contextul în care pot să greșească și să crească.
Poate că totul încă miroase după un minus 18. Poate că Danemarca a lăsat și ea ceva putred în aer.
Dar nu e prima dată când la Minaur miroase neplăcut, pentru ca în scurt timp același loc să miroasă a trofee.
Depinde acum doar de cei aruncați în luptă, dacă vor îngriji cum se cade, cu muncă și dedicare, ceea ce le-a sădit portughezul în suflet. Și nu numai portughezul. Ci mai ales antrenorii de la Academia de Handbal Minaur, Ștefan Blasko, un filantrop al handbalului juvenil masculin băimărean, precum și cei ce păstoresc multitudinea de cluburi de handbal din Baia Mare.
Dacă o vor face, cu ei LEGENDA MERGE MAI DEPARTE!
Hai, Minaur!
