Urmărind declarațiile lui Ilie Bolojan privind restructurarea aparatului propriu al Senatului și contrareacțiile furibunde ale unui sistem privilegiat și considerat de neatins până acum, conștientizez riscurile politice enorme la care se supune orice politician cu “caracter ” în pantaloni când deschide cutia pandorei și înfruntă toate relele care se revarsă din ea.
Până la Ilie Bolojan poate doar Cătălin Drulă merită de amintit în rândul politicienilor cu porniri reformiste. Acesta destructura cu ranga acum câțiva ani cartelul Metrorex, rezistând la presiuni imense din partea unei mafii ce-și infiltrase tentaculele până la cele mai inalte nivele ale mediului politic românesc.
Dacă vrem să aflăm mecanismele care au dus România în situația de a avea cel mai mare aparat bugetar din cadrul UE, suprapopulat până la refuz de diverse sinecuri, pile și relații, cățărate toate pe un schelet din ce în ce mai șubred al mediului privat din țară, fără să judecăm, poate nejustificat, tot sectorul public, trebuie să analizăm un pic modul în care este distribuit personalul bugetar în diversele domenii.
Astfel, structura actuală a personalului din sectorul bugetar este următoarea:
-
Învățământ: 380.000 angajați
-
Sănătate: 245.000 angajați
-
Instituții de forță (apărare, poliție, servicii): 206.000 angajați
-
Justiție: 23.000 angajați
-
Administrație centrală: 130.000 angajați
-
Administrație locală: 320.000 angajați
În ciuda numărului total mare de bugetari din România, din analiza sectorială reies date care confirmă dezechilibre majore între sectoare, cu deficite mari de personal în domenii vitale ca și educația, sănătatea sau ordinea publică, compensând însă cu numere record în administrația centrală sau locală și apărare, unde, surprinzător, înregistrăm un număr de efective militare active și rezerviști peste media din UE.
În traducere liberă plin de atârnători prin birouri, pe când cadrele din “teren” lipsesc cu desăvârșire, fie ei profesori, doctori, asistente sau chiar polițiști operativi.
Judecători, contrar percepțiilor greșite, întreținute de capii justiției care justificau întârzierile mari în soluționarea dosarelor cu numărul mic de judecători din sistem, avem destui, aproape dublu față de media din UE.
Chiar dacă avem un număr suficient de judecători per total, numărul mic de angajați față de alte sectoare nu înclină balanța bugetară în mod semnificativ, cu tot cu avantajele financiare obținute de această categorie în ultimii ani.
Unde se scurg banii însă?
Datele statistice confirmă ceea ce vedem și simțim cu toții în ultimele decenii de administrație publică. Birouri suprapopulate, funcționari plictisiți, plimbând agale câte-o hârtie, doar doar ne crede cineva ca muncim cu spor. De drag nu poate fi vorba. Doar la ziua de salar eventual sau când intră sporurile de antenă sau confidențialitate. Că trebuie să fii plătit să îți ții gura.
Comune cu 700-1000 de locuitori în total, cu primari, viceprimari, secretari, secretare, contabili, tot aparatul pentru gestionarea unor comunități care se descurcă mai bine singure decât conduse.
Cum am ajuns însă în situația asta?
Prin conlucrarea a doi factori. Legislația în primul rând, care face aproape imposibilă demiterea unui funcționar public, după dobândirea funcției. Bun, rău, e greu de evaluat, iar de obicei, inițiativele unor șefi de a scăpa de unul altul se sfârșesc cu procese, repuneri pe poziție și salarii plătite retroactiv.
Însă, legislația ca legislație. Dacă nu s-ar angaja atâția bugetari nu ar mai există necesitatea răririi după un timp a organigramelor gemânde de atâția angajați. Aici intervine însă vina conducătorilor politici.
Cunoaștem cu toții practica din teren. Orice primar, președinte de consiliu județean nou instalat, vine cu propria-i echipă. În prima fază de consilieri personali, purtători de cuvânt, public manageri, secretari și secretare, care schimbă garda veche. Oarecum normal. Orice lider dorește să se înconjoare cu oameni loiali, testați, cu care poate lucra în liniște. Nicio problemă aici. Însă, la sfârșitul mandatului, ca orice conducător ce își ingrijește echipa, înainte de plecare, își rezolvă de obicei oamenii prin plasarea lor în posturi definitive, cu concursuri organizate mai mult sau mai puțin regulamentar, în așa fel încât, oricine vine în locul lui, să nu se poată atinge de echipa pierzătoare. Consilierii și secretarele, purtătorii de mape și valize iau drumul etajului și se împrăștie prin direcții, pe posturi călduțe de funcționar public, unde nu îi deranjează nimeni.
Ciclul se repetă la fiecare schimbare de gardă, cei vechi rămân ca funcționari iar oamenii noi ai partidului vin pentru a-și ocupa locurile alături de conducători ca apoi să ia și ei drumul bine bătătorit al predecesorilor. Ciclurile se tot suprapun iar oamenii se acumulează într-un ritm mult mai crescut decât pensionările sau demisiile naturale.
La noi ca la alții
Dacă ne raportăm la Consiliul Județean Maramureș putem identifica ușor acest trend. Angajații vechi din sistem cunosc atât fiecare angajat cât și filiera politică pe care a fost angajat. De la Mircea Man încoace vedem oamenii fiecărui președinte, fie el Zamfir Ciceu, Gabriel Zetea sau Ionel Bogdan. Poate normal ar fi, ca odată cu președintele “învins”, în semn de loialitate, să plece toată echipa. În schimb, un loc călduț dobândit nu se lasă așa ușor, iar un job de bugetar îți asigură o siguranță și stabilitate cu care greu te întâlnești pe piața liberă.
Vedem astfel unde se frânge elanul reformator al noului președinte al CJ Maramureș. Chiar dacă în campanie se bătea în piept cu promisiuni ce dădeau bine la public privind reformele mărețe pe care le pregătește, acestea s-au stins după instalare, din neputință sau lipsă de voință.
Sau, cine știe, a dat un termen de un an de zile. Poate poate ne rezervă ditamai supriza și retractăm ca la Ploiești.
https://www.facebook.com/reel/503693112514940
